Proclamarea ”sfârșitului statului asistențial” (în fond, acest tip de stat s-a dovedit a fi, indubitabil, o aglomerare de clișee mentale și reflexe abulic- stangiste, cu corespondențe într-un virtual aspirațional, mai degrabă decât în realitatea societății) se califică la titlul de ideea dominantă a ultimei perioade, teoretic și acțional.
Amendament: practic, dacă și numai dacă extirparea populismului din actul de guvernare se va face în orice condiții, cu orice risc, chiar pe fundalul unor coruri de fluierături în aval și amonte.
Tranșant și onest (pentru că nu ne-a fost livrat în ambalaj de cadou de sărbătoare), cu precizie chirurgicală, conceptul dă axa de repoziționare stânga/dreapta a forțelor politice românești.
Cei care înțeleg că statul nu mai poate fi, la infinit, vinovatul de serviciu, sponsorul și apoi depozitarul vrafurilor de eșecuri, generate de defecțiuni individuale traduse prost ca o culpă a unor entități colective și depersonalizate, se vor plasa pe dreapta. Discursul acestora se va compune din sintagme ca optimizare, performanță, diferențiali valorici, competiție, solidaritate.
Ceilalți – probabil mult mai numeroși, prin efect remanent sau inducție, încurajați de deteriorarea nivelului de trai, vor plânge în continuare, play-back, pe umerii poporului care trebuie asistat, subvenționat, atârnat duios de zâmbetul iliescian paternalist și perfid protector, ca o substanță psihotropă. Zâmbet tezaurizat ca (unica) moștenire culturală a stângii, deocamdată.
O primă idee laterală, derivată, începe să se dizolve, ca o tabletă efervescentă, în mediul social: noul cod al muncii. Primul, cu siguranță, lipsit de rigiditatea socialistă în care angajatul ia totul, ca drepturi.. O idee care ridică problema de maximă importanță a poziției, rolului și perspectivei sindicatelor în noua conjunctură.
Au parcurs sindicatele drumul – organizatoric, ideologic și comportamental – de la platforma industrială, la epoca multinaționalelor? Dar leadershipul lor?
La primul contact ne lăsăm conduși de o schiță de mână, în lipsa unei hărți precise sau a unui modern gps care să ne furnizeze coordonatele exacte. Observăm, totuși, din prima că ”piața sindicală” s-a redus, în fapt, la o nișă.
”Munca e din ce mai mobilă, se desfășoară în avion, în mașină, la hotel, la restaurant. În loc să rămână într-o singură organizație cu aceeași colegi de-a lungul anilor, indivizii trec de la un proiect de echipă la altul, pierd și câștigă coechipieri în permanență.(…) În timp ce firmele accelerează la două sute de kilometri pe oră, sindicatele rămân înțepenite în organizarea, metodele, și modelele legale depășite, din recuzita anilor 1930 și din era producției de masă”.
Situația din România? Identică, deși am citat din Alvin Toffler ”La richesse revolutionaire” ed. Plon, 2007 descriind situația sindicatelor americane de la jumătatea deceniului trecut.
Concret, în SUA sindicatele reprezentau în 1955, 33 % din populația activă. În 2006, cifra scăzuse la 12%. În România încrederea – alt indicator important – se apropia într-un sondaj IRSOP din 1993 la peste 83%. Azi, abia putem estima 23-25%!.
Megatendința globală de cădere în gol a sindicatelor rezidă în incapacitatea de a găsi soluții adaptative la o forță de muncă de tip rețea, cu entități autonome puternic particularizate, individualizate pregnant.
Corodate de o criză identitară, sindicatele românești se confruntă, pe de o parte, cu o distrofie a raporturilor interne în triunghiurile sindicat – federație –confederație și, pe de altă parte, cu ”subțierea masei de manevră” enunțată la începutul paragrafului.
Între acești parametri, sindicaliștii acționează cu o inadecvare disperată la context. Imaginea mitingurilor zgomotoase, deturnate politic în încercarea de a mai da o speranță, cu un Victor Ponta așezat ca Ana Ipătescu cu pieptul gol în fruntea maselor, e nu numai ridicolă – dar și anacronică precum un film mut în epoca 3D.
În lume există sindicate de stânga, după cum există sindicate de dreapta.
Dar în România, unde reprezentarea mentală despre sindicalism are ca landmark-uri salopeta, basca , înjurătura nebărbierită și ciorapii supraelastici acri, pentru a se onorabiliza și a recruta adepți din zonele emergente, leadershipul sindical trebuie să stea departe de politică. Soluții există. Spre exemplu, transformarea sindicatelor (federațiilor, confederațiilor) în furnizori de servicii complexe pentru membri: asistență juridică, reconversie și orientare profesională, dezvoltarea de proiecte sociale de locuințe în parteneriat public privat, reamenajarea bazelor de tratament, medierea conflictelor, implicarea în fonduri de întrajutorare financiară etc. Patrimoniul nu s-a disipat complet!
Pe de altă parte, orientarea către bazinul șomerilor – în fapt cetățeni care termporar nu au un loc de muncă – un no man’s land care așteaptă partenerul.
În fapt, o corecție trebuie adusă și la nivelul acțiunii concrete. Huiduiala în stradă, crearea de ambuscade ”tactice”, înfrățirea neprofitabilă dovedit cu politicul, nu rezolvă nimic, e doar o formă primitivă de catharsis. Ea poate fi înlocuită cu o strategie media coerentă, cu plasarea temelor în formate europene. Bref, o concentrare a resurselor de inteligență și abilitate la masa verde.
Statul asistențial va sucomba cu sau fără sindicate. Dar plasarea corectă a sindicatelor le-ar putea da lor și liderilor lor, o nouă șansă.
Altfel se vor dezintegra treptat, în vâltoarea luptei, locul lor fiind preluat de o puzderie de ONG-uri, specializate, mai dinamice și cu un mesaj mult mai adaptat clasei muncitoare wireless.