CU CĂRTĂRESCU, DUPĂ 20 DE ANI

Bookfest m-a prins în ipostaza nostalgic măgulitoare de personaj semificțional în cartea poetului  Bogdan O . Popescu Viață de aruncat, un bricolaj de nuvele ce urcă, flotând, treptele vieții autorului.  Semificțional, în sensul că, în „povestea salingeriană a unui grup de prieteni adolescenți” (citat din prefața lui Mircea Cărtărescu), „Șobolanii se lovesc de ziduri”, funcționez sub nume propriu. Presurizat și excitat cultural, am decupat rapid cu markerul galben din blocul de imagini ș i gânduri reamintite, cu frenezie egocentrică, frazele în care m-am regăsit cu expresii, idei și atitudini.

Proza, cu alură de reportaj, își produce efecte începând cu data de 24 iulie 1989, în plin amurg comunist, și are drept cadru o „tabără de creație literară” în care, în mod miraculos, „optzeciștii” Cărtărescu, Iaru, Nedelciu sau Ion Bogdan Lefter transferau fermentul postmodern unor tineri suspectați de a avea ceva talent. M-am regăsit, însumând tușele, într-un portret de personaj ușor gregar, cu un limbaj colorat, voluntar și solidar cu grupa, afemeiat și aflat mereu în preajma unei beri. Unele dintre atribute s-au degradat în timp, altele și-au pierdut aerul virginal. Am avut, uneori, impresia că anumite dialoguri sunt chiar stenograme. Ca dintr-un pachet de cărți amestecate savant, i-am extras pe Ionuț Cârjan (singurul dintre noi ce avea volum publicat și pe care-l invidiam platonic), pe celebrul, azi, Răzvan Rădulescu, scriitor și scenarist de film, în sfârșit, pe Andreea Esca (ei bine, da, chiar Andreea Esca) sau pe Dan Mircea Cipariu, toți aflați sub nume conspirative, de împrumut, cum stă bine unor produse ale imaginației auctoriale și totuși, în mintea mea, personaje tangibile, reale.

Seara, ne-am revăzut în „vila de o sută de ani” din Dogarilor, unde Bogdan O. Popescu, altfel un serios neurolog, organizează „Serile Popescu” și unde se adună crema vieții culturale pentru sushi, baclavale sau răcituri însoțite de vin mănăstiresc, whisky de porumb sau bere în varii recipiente. Un meeting report i-ar fi putut consemna pe Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, graficianul Tudor Jebeleanu și succesorul său, la fel de talentat, Mihai Zgondoiu, pe Nicolae Prelipceanu, Denisa Comănescu, regizorul Cristi Puiu, arhitectul Gabi Cârstea și un personaj ușor contrastant, prințul Mihai Ghyka, șef de multinațională ahtiat după Champions League – o colecție de inteligență și talent fără conservanți și aditivi, parte dintr-un ritual pașnic. L-am regăsit, după 20 de ani, pe Cărtărescu, glorios și notoriu de această dată, dar la fel de proaspăt, fizic parcă încremenit în timp, cu aceleași plete negre ș i cu același aer stingher, ușor absent. M-am bucurat că i-am putut deturna, cu umor grobian și vulgar pe alocuri, în orice caz autentic, timiditatea către hohote de râs spontan, pe alocuri cu inflexiuni homerice. Una peste alta, am empatizat cu Cristi Puiu și cu tânărul Zgondoiu și m-am simțit ca și cum m-aș fi întors, în permisie, printre prieteni dragi.

Noaptea, după gongul final, m-am translatat pentru o clipă în atmosfera disputelor conceptuale efervescente din comunism. Postmodernism vs protocronism. Generația postmodernă, învingătoare într-un ciclu firesc, s-a descompus încet sub povara succesului și a oficializării. Grupul coeziv, virulent și programatic a devenit o stare de spirit crepusculară. „Junk-conservatorismul” (G. Andreescu), moștenitorul târziu al mișcărilor culturale promovate sub Ceaușescu, a revenit insidios. De la programul cultural al lui Ion Bogdan Lefter, definit în 2002 în Observatorul Cultural drept postmodern, multicultural, feminist și „corect politic”, nu a mai urmat nimic. M-am culcat târziu, cu gândul că, azi, un nou război cultural, pandant al evoluțiilor de reformare a statului, a structurilor sociopolitice și economice, este vital.

Editorial publicat in Q Magazine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *