I. PROLEGOMENE. GUVERNUL SINGUR ÎN FAȚA FURTUNII. CAUZE
Nu cunosc în amănunt conținutul discuțiilor premierului Ponta cu investitorii americani în energie. Vizibil cu ochiul liber, de la prima lectură a aparițiilor publice, se vădește a fi mai degrabă un transfer cvasicomplet de responsabilități dinspre corporațiile extractoare ale gazului de șist către statul român. Corporațiile – Chevron în primul rând – au înghețat într-un soi de „rigor mortis” nu-și asumă lupta și nici măcar un proiect convingător de comunicare publică. Trei prezumții se cumplează într-o posibilă explicație (destul de previzibilă):
1.Scara enormă la care lucrează Chevron (sau Exxon): România este un calcul cu cifre subunitare. Europa însăși e o cifră mică. Practic, când ambianța socială cauzează disconfort guvernului partener i se cere să găsească soluții de fluidizare a demersului economic.
2. Pe de altă parte, „to big to fail” are o parafrază subsecventă în „to big to ask”. Marile corporații, general vorbind, nu fac compromisuri și rareori explică. Este un defect structural. Un gen de aroganță instituțională. În urmă cu câțiva ani, la Londra, fostul șef al corpului de ingineri al US Army, generalul Carl Strock, intrat prin „ușa rotativă” în zona privată ca vicepreședinte Bechtel pe Europa și Asia, mi-a explicat complexele resorturi ale acestui comportament uneori perdant, dar întotdeauna ținut pe curs.
3. Situația energetică cel puțin dificilă a României. Într-un excelent documentat studiu,Vasile Iuga[1] pune punctul pe i: „Mai mult, putem spune că ţara noastră se află într-o situaţie extremă, ţinând cont că rezervele convenţionale sunt aproape epuizate, iar cele neconvenţionale sau zăcămintele de mare adâncime din Marea Neagră (…) necesită investiţii foarte mari şi tehnologie avansată, de care dispun numai câteva companii la nivel mondial. Ne referim în special la marile companii energetice americane obişnuite cu tehnica de extracţie a gazelor de şist şi cu exploatarea de mare adâncime în condiţii extrem de dificile”. Grupurile investitoare înțeleg perfect situația.
Amestecul geopoliticului pare să conteze prea puțin.
Prin urmare, Guvernul României se vede în situația de a fi singur în fața avalanșelor protestatare și a complicațiilor de administrare a afacerii.
II. SCURT TRATAT DESPRE CUM CĂUTĂM SOLUȚIA. SOLUȚIA MODERATĂ, SOLUȚIA RADICALĂ.
a) Nu exista, în câmpul economic, problema insolvabilă ci, simplificând, doar calcule de timp și costuri. În analiza sa, Iuga desfășoară o ofensivă argumentativă pe soluția moderată, soluția fiscală. „Interesele investitorilor şi cele ale guvernelor nu sunt întotdeauna convergente”, constată pe drept cuvânt country managerul PWC.
„Este clar însă că un sistem fiscal adecvat pentru acest sector trebuie să asigure un echilibru între priorităţile guvernelor şi cele ale investitorilor privaţi, satisfăcând totodată şi cerinţele societăţii civile. Un astfel de sistem trebuie să ducă la o situaţie „win-win-win” pentru toate părţile implicate – guverne, investitori, societate civilă”. Cu atât mai mult cu cât,„ în 2014 vor fi luate decizii privind modificarea sistemului fiscal sau implementarea unuia nou pentru impozitarea producţiei de hidrocarburi”.
Soluția, așa cum o vede Vasile Iuga, este pragmatică, realistă și moderată pentru timpuri așezate. În esență, regândirea sistemului fiscal pentru industria hidrocarburilor poate constitui un levier de contragreutate pe un scenariu de „pacificare” socială, dar și pentru stabilizarea investițiilor. Principala calitate a viziunii este aplicabilitatea imediată. Principala carență a propunerii este aceea că ne ține captivi în triunghiul devenit toxic guvern/investitori/societate civilă.
Un „salt la beregata” problemei ar constitui-o spargerea acestui triunghi nefast și extragerea guvernului din poziția de jucator, translatarea către ipostaza de moderator. Aceasta variantă de lucru, varianta radicală, pune în termeni acuți problema completării dreptului de proprietate asupra terenului cu dreptul de proprietate asupra resurselor subsolului respectivului perimetru.
b) „O cale de a rezolva problemele asociate extracţiilor (în România) este reforma drepturilor minerale” spune profesorul și politologul american Walter Russel Mead. Sursa dezbaterii, a cărei amplificare o prevăd ,se disipează în timp: prima voce care a încercat să dea scânteia a fost un partid de dimensiuni reduse, Noua Republică care, la începutul toamnei a invocat modificarea regimului proprietății în rezolvarea tensiunilor sociale generate de proiectele extractive. Focul nu s-a aprins.
Întâi într-o conferință închisă la Ambasada SUA și, ulterior, într-un interviu cu politologul Emil Hurezean, Walter Russel Mead[2] explică ,pe larg filosofia unei abordări productive, restricționarea accesului statului în aceste montaje economice:
„Ştiţi, cred că fiecare ţară trebuie să-şi găsească propria cale, dar unul dintre lucrurile din Statele Unite care au făcut ca noi să progresăm mai repede în identificarea noilor surse de energie este acela că proprietarul terenului deţine şi dreptul asupra resurselor.”
„În America, într-un fel, oamenii sunt recompensaţi pentru pierderile lor, când este descoperit petrolul. Aşa, aş spune că este încercarea de a te asigura,încercarea de a opri statul de a intra în posesia acestei bogăţii. Statul spune întotdeauna: o vom împărţi tuturor, îi vom ajuta pe toţi. Nimeni nu îl crede. Dar este, de asemenea, adevărat că acest sistem implică, inevitabil, o lipsă de transparenţă. (…) Şi, din acest punct, există tot felul de posibilităţi pentru dare de mită, pentru tot felul de înţelegeri speciale şi favoruri. Şi este ironic, pentru că unul dintre motivele pentru a spune că statul trebuie să deţină toate resursele minerale este exact acela de a te asigura că unele persoane nu beneficiază ilegal, iar beneficiile sunt împărţite cu toată lumea”
Prin vocea lui Horatiu Pepine[3], Deutsche Welle evocă ,la rândul său, noua tema: „Una din cauzele disputelor legate de minerit este structura proprietăţii. În România o îndelungată istorie şi o puternică gândire etatistă blochează pur şi simplu o dezbatere fie şi pur teoretică. Există puţine excepţii.
Ar fi bine totuşi să reamintim câteva lucruri care explică mai bine încordarea teribilă pe care o provoacă nu doar proiectul de la Roşia Montană, dar şi explorările privitoare la gazul de şist. În România proprietarul subsolului cu toate resursele sale este statul. El poate exploata cu mijloace proprii sau poate concesiona unei firme private dreptul de exploatare. Este de la sine înţeles că proprietarii de terenuri şi cei din zonele învecinate sunt de cele mai multe ori perdanţi, căci exploatarea subsolului de orice natură ar fi ea (petrol, gaze etc) provoacă o puternică degradare a mediului ambiant cu multe consecinţe greu de cuantificat”.
Deși invocă un precedent românesc, legea minelor din 1895, promovată de conservatorul P.P. Carp, care prevedea că resursele subsolului aparţineau proprietarului suprafeţei de teren, acesta putând dispune de ele după cum dorea, Pepine ramâne sceptic cu privire la implementarea unei astfel de soluții radicale. „În concluzie, nu există prea multe precedente de libertate tipic americană şi nu trebuie să ne mirăm că din aceleaşi motive nici în Europa occidentală exploatarea gazelor de şist nu este privită cu prea multa simpatie”.
III. O BAZĂ TEORETICĂ PENTRU SOLUȚIA RADICALĂ
O contribuție teoretică fundamentală la construcția unei soluții ne oferă Karol Boudreaux, cercetator la Mercatus Center al Universității George Mason, în studiul „Proprietatea asupra resurselor subsolului”[4]. Centrat pe o decriptare a sensurilor „ambiguității periculoase” ale articolelor 44 și 136, a termenilor de „resursa minerală valoroasă”, „proprietate publică” și „interes general”, din Constituția României, Karol Boudreaux conchide:
„Care ar fi soluțiile?” Mișcându-ne de-a lungul unui continuum de la cel mai înalt grad de libertate economică la cel mai mic:
A) Guvernul ar putea transmite drepturile asupra subsolului către proprietari. Aceasta ar da proprietarilor un avantaj valoros în manunchiul de drepturi de proprietate. Proprietarii individuali ar fi împuterniciți să exploreze, să dezvolte sau nu proprietatea lor așa cum cred de cuviință, sau să cedeze către alții drepturile de explorare și dezvoltare. Desigur, proprietarii ar avea obligația de a acorda compensații celor cărora le-ar aduce prejudicii în timpul explorării sau dezvoltării. Extinderea drepturilor de proprietate de această manieră ar extinde și libertatea economică în România.
B) Proprietatea ar putea fi deținută în comun de către guvern și deținătorul unei suprafețe. Într-un asemenea caz, dacă ambele părți sunt de acord, proprietarii comuni ar stabili un aranjament contractual pentru a împărți atât cheltuielile, cât și veniturile. Împărțirea venitului ar limita oportunitățile de căutare de arendași și ar asigura proprietarului suprafeței resurse financiare pentru acțiuni antreprenoriale sau de alt fel. Împărțirea venitului ar putea conduce la investiții crescute în capitalul uman și ar putea servi ca alternativă sau complement la finanțarea existentă a întreprinderilor mici și mijlocii.
C) Guvernul ar putea păstra drepturile de proprietate asupra resurselor subsolului, dar ar crea un fond auditat independent care să administreze venitul și să ofere fiecărui cetățean român un dividend anual în anii în care este generat profit prin întrebuințarea resurselor de subsol. Dividendele s-ar baza pe criterii stabilite prin consultarea unei palete largi de cetățeni români și ar putea include caracteristici precum vârsta, vechimea cetățeniei, statut de criminal, etc”
IV. CÂTEVA CONCLUZII PERSONALE
1. O nouă lege a resurselor minerale ar intergra în aria de cuprindere atât Roșia Montană cât și gazul de șist precum și o serie de chestiuni conexe. În locul unor „legi speciale” susceptibile de interpretări nefericite această lege ar permite și aserțiunea conform căreia avem de-a face cu o intregire a unui drept de proprietate care este sustenabilă juridic și politic. Tema trebuie „crescută”.
2. Triunghiul toxic stat/investitor/societate civilă ar suferi o răsturanare spectaculoasă în proprietar/investitor/comunitate. Statul s-ar putea retrage în poziția favorabilă de moderator ceea ce ar schimba fundamental axa conflictuală în favoarea proprietarilor.
3.Dezbaterea se relansează pe o temă pozitivă ce ține de esența capitalismului. De la „statul care ocrotește proprietatea” până la „statul care garantează proprietatea” a fost parcurs un ciclu istoric condensat. O nouă paradigmă ar fi aceea a „proprietății integrale”.
V. CE NU ESTE SIGUR O SOLUȚIE?
Nu este soluție sau este o non-soluție acuzarea protestatarilor de terorism ong-ist în cazul Roșia Montana și a manifestațiilor anti – gaz de șist de a fi finanțați de lobby-urile rusești.
De la H-P Cathala[5] se știe în ce mod se produc manipulările opiniei publice, care sunt vectorii, instrumentarul, mijloacele de propulsie. Dar și faptul că în orice manipulare există o peliculă aproape invizibilă care deturnează interesele sau temerile legitime. Și că, în cea mai mare parte, protestatarii sunt onești.
Acuzarea și amenințarea lor publică nu ajută, îndârjește protestul celor care se simt de bună credință. Amenințarea adaugă conținut ideii de stat opresiv, existentă și asa în biblioteca postmodernă alături de „democrația minorităților”. Prin consecință, simplul fapt de a avea eventual dreptate nu face dezirabilă vocalizarea pe note înalte sau grave.
Pe de altă parte, proiectele trebuie făcute. Numai că, transpunerea lor în operă incumbă mai multă resursă de inteligență și profesionalism decât am prevăzut inițial.
3 http://www.dw.de/proprietatea-asupra-resurselor-subsolului/a-17161984
4 http://www.cadi.ro/index.php/vizualizare/articol/publicatii/132
5 Henry Pierre Cathala, „Epoca Dezinformării”, Ed. Militară, 1991