DESPRE „EUROPEISM” ŞI POZITIVAREA ISTORIEI

În atmosfera generală blurată din Europa, interese complexe fac posibilă reapariţia unui „conservatorism de grotăînecăcios ca un trabuc la micul dejun, dar în spatele căruia se intuieşte aplombul şi viteza iederei care invadează un edificiu surpat. Virulent, atoate acuzator Vaclav Klaus aruncă dinspre Londra (Conservative Renewal Conference 2013) către Continent, discursul programatic: „Reînnoire sau întoarcere?”. El indică „soluţia” desfiinţării Uniunii şi revenirea la statul naţional „deplin”, verificat în Istorie. Ar părea un eveniment de serie cu impact de zero virgulă ca atâtea altele.

Şi totuşi, prin structură, argumentaţie şi plasament, atacul fostului premier şi preşedinte ceh la adresa UE şi a filosofiei ei subiacente, poate constitui un catalizator precis al euroscepticismului. Specialiştii EQ vor sesiza potenţialul persuasiv al demersului.

Klaus se poziţionează ca reper al „antieuropeismului” pe care-l încearcă să-l fixeze şi în ocazii anterioare celei descrise: „Principiul esenţial al prezentei metaideologii europene este post-democraţia, cu instituţii supranaţionale în locul vechilor instituţii democratice ale unui stat-naţiune bine definit şi suveran, promovarea tuturor isme– lor posibile, cum ar fi: multiculturalismul, feminismul, ecologismul, homosexualismul, ONG-ismul, politicile apolitice. Europeiştii cred (…) că proiectul făcut dinainte este întotdeauna mai bun decât un rezultat neprevăzut al interacţiunilor dintre cetăţenii liberi.”(Ce este europeismul?).

Evident,”europeismul”- sesizaţi rezonanţa ironică a conceptului speculativ – ce pare un soi de dictatură a elitelor, va trebui să dea seama în viziunea politicianului ceh, pentru toate frustrările şi neîmplinirile unei Europe încă instabile economic, dar profund democratice în orice caz. În momente de confuzie, solidaritatea se frânge mai usor. Iluzia soluţiei individuale, autarhice, pare a face cu ochiul. Şi asemenea idei au şansa de a prinde.

În acelaşi timp, la Bucureşti, Thierry de Montbrial, gânditor francez, lider Bilderberg încearcă, în sens contrar, înseninarea atmosferei: „Îi rog pe cei care ne ascultă să privim pozitiv construcţia europeană. Dacă fabricăm această Uniune va fi în folosul nostru al europenilor şi a restului lumii.(…) Sunteţi actori ai istoriei! Şi pentru viitor, interesaţi-vă mai puţin de trecut, de istorie. Este voinţa voastră, este în mâinile voastre!”

Un îndemn cu sonoritate, nu-i aşa, naivă faţă de scepticismul care, în civilizaţia veştilor proaste, se vinde bine pe toate bursele!

Ar părea că ne aşezăm în intriga unei conspiraţii, dar clivajul dintre cele două abordări are raţionale rădăcini culturale. Diferenţa rezidă şi din caracterul diametral opus al gestiunii psihologic-temporale şi a raportării la Istorie.

Cu tot riscul, aş afirma că Istoria, ca sumă de istorii naţionale, nu face bine construcţiei europene: fundalul este unul al diacroniei discordiei, al bâtei, spadei şi glonţului, nu al cooperării. Istoria Europei este, prin definiţie, o istorie a conflictelor. Perechi de popoare, state şi regiuni trăiesc în coadă de peşte a acestei provocări intelectuale, de a răvăşi arhivele în căutarea mărturiilor care să le aşeze deasupra vecinilor, indiferent ce conţinut ataşăm acelui deasupra.

Înclin să cred, laolaltă cu Paul Veyne sau Lucian Boia că istoria nu va fi niciodată o ştiinţa, ci – am mai scris – o proiecție a  imaginarului social, fundamentată pe mituri şi aproape mereu filtrată ideologic. Imposibilitatea definirii istoriei ca ştiinţă face şi mai periculoasă dorinţa sesizabilă în multe arealuri a scrierii unei istorii oficiale naţionale, „legiferată” academic sau politic.

Şi atunci, cum putem ajuta la eliberarea emoţiilor din creuzetul de montaj istoric, care duc inevitabil la scăderea entropiei angrenajului european?

Eu cred că, un pas important ar fi trecerea de la istoria naţională distinctă, la istoria în contextul germinaţiei Europei: deparazitarea de interpretările exoftalmice, de apologetica fibrei pure şi nemuritoare a naţiunii în sine, clătirea de tonul polemic, anularea ideii de mănuşă aruncată sau de răspuns. O istorie pozitivată, nu pozitivistă.

Ranforsarea opţiunilor de tip Klaus ne obligă la o accelerare a procesului. Generaţia Y trebuie să părăsească acest câmp minat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *